Secţiile speciale nu au fost făcute pentru oamenii speciali, ci pentru cei plecaţi de acasă (la propriu), cei care ar fi trebuit să aibă la dispoziţie mai mult timp de pierdut la vot. A fost nebunie.
Votanţii au trebuit să semneze în dublu exemplar o declaraţie pe proprie răspundere în timp ce erau filmaţi.

Coadă la vot

"Vrem să vo-tăm! / vrem să vo-tăm! / Noi de-a-i-cea nu ple-căm!". Aşa strigau votanţii speciali la Bucureşti, în Gara de Nord, unde timpul parcă s-a transformat. În 14 ore au votat doar 300 de oameni, conform articolului „Cei 300 de la Gara de Nord” din Jurnalul Naţional. Din cele 34 de secţii speciale de vot din capitală, la Gara de Nord a fost mai mult decât aglomerat. Oamenii au stat şi câte două ore la coadă.

Mă întreb dacă merită să îngheţi, să te enervezi, să se împingă mulţimea în tine, mulţimea colorată-n roşu, galben şi portocaliu, dacă la finalul zilei tot vei ofta dezamăgit?

Am stat şi eu la coadă. Tot la o secţie specială, cea a căminului în care locuiesc în Sibiu.
Toată ziua mi-am făcut ordine în minte, am scormonit printre calităţile candidaţilor (a fost greu), mi-am făcut liste fictive cu avantaje şi dezavantaje.

Apoi mi-am făcut curaj să cobor. Am rămas surprinsă să văd câţi oameni votează la secţia asta. M-am speriat de coadă, m-am întors iar în cameră cu gândurile mele electorale cu tot. Până să merg iar m-am mai răzgândit de câteva ori.

Pe la 20:15 am ieşit iar. Coadă ca la pâine înainte de ’89. Răbdare! La fără 20 au venit să ne anunţe că s-ar putea să nu mai ajungem la urne. Până la urmă am ajuns, am semnat, m-au filmat, am intrat în cabină destul de bulversată şi am semnat cu ştampila pe jumătate uscată. Când am ieşit era 21:00. Am reuşit. Am votat. Ei, şi?

Au fost 7 secţii speciale în Sibiu. Am aflat apoi că au votat în jur de 900 de oameni ieri la cămin. Mulţi nu au reuşit să intre. Mulţi au sperat degeaba, alţii nici măcar nu şi-au ştampilat speranţele...

sursa foto

De câteva zile s-a lansat oficial publicaţia online a Facultăţii de Jurnalistică, Cuvinte Online. După lupte seculare, insistenţe, nervi, dorinţe, iată-ne în online. Publicaţia se vrea a fi una generalistă, adresată publicului tânăr, cu pretenţii intelectuale. Studenţii din anul 3 de la Jurnalism, vor trage puţin de ei şi, după ce au pus-o pe roate, îi vor ambala motorul. Eu una, am mari speranţe, teamă mi-e însă, să nu rămân cu ele.

Mai jos, o parte din articolul program al publicaţiei:

Cuvintele online într-adevăr ajung astăzi mai departe decât noi. Cu ajutorul fibrelor optice ne îndreptăm gândurile, impresiile, informaţiile, către voi, cititorii din online.

Noi, o mână de studenţi de la Facultatea de Jurnalistică din Sibiu, am reuşit să punem pe picioare virtuale, publicaţia Cuvinte Online. Suntem tineri aşa că ne adresăm tinerilor. Aţi putea spune că ne-am ales un public prea larg şi prea eterogen. Sigur, tinereţea e şi o stare de spirit... De aceea ne îndreptăm gândurile spre tinerii inteligenţi şi selectivi, cei alergici la presa tabloidă (în sensul cel rău al sintagmei!), la prostie şi la mitocănie.

Tocmai pentru că suntem tineri vrem să fim activi şi ataşaţi de tot ce este nou. Iar internetul ne oferă atât dinamism, cât şi informaţii la zi. Ne grăbim, mergem mai repede, visăm mai repede, citim mai repede, tastăm mai repede. Vrem ca informaţiile să ajungă la noi în cel mai rapid şi accesibil mod. Iar internetul ne oferă acest lucru.

continuarea aici.

Ce mai fac românii în ultima perioadă? Grija este principala lor ocupaţie, iar dacă pe lângă grija de existenţa caprei vecinului, se mai adună şi altele, din alte grădini, atunci putem spune că are o viaţa plină.

Că de grijile personale se alege praful, e altă problemă. Românul nostru e preocupat şi prea ocupat să stea-n târg şi să se îndeletnicească cu grijile colective, în care e mai mult sau mai puţin implicat. Acasă ori îi plâng copiii de foame sau dor, ori căţelul a uitat cum e să ridice piciorul când vede un copac, asta pentru că nu mai vede copaci, dar să nu intrăm în chestiuni ecologice...

Cu grijile-n gând, românul mai citeşte de pe câte-un gard promisiuni deşarte aruncate de oameni „puternici” ce stârnesc polemici, simpatii, aplauze, oameni portocalii, roşii, galbeni, oameni cu nume ce se vor bifate curând, oameni cu poziţii fruntaşe ce se vor a fi ocupate de îndată.

Românul, bombdardat de astfel de oameni, îşi lărgeşte sfera grijilor. Românul ăsta se învârte într-un amalgam de griji, între grija bârfei, a nenorocului celorlalţi, grija celor ce trebuiesc puse pe masă, triumfă acum grija prezidenţíalelor cu prea multe nume (prea proaste nume, aceleaşi nume), prea multe culori, un curcubeu de griji unde îşi face loc cu coatele şi criza, o altă grijă.

Să nu uităm de gripă. Atât mai lipsea, o mască peste nas şi gură, că ochii sunt acoperiţi de prea multă vreme.
Unde ne mai împărţim grijile? La care renunţăm, pe care le îmbrăţişăm, pe care le ignorăm şi pe care ne luptăm să le rezolvăm? Să nu uităm totuşi de noi, de spiritul uman, de câinele care, odată ce ne întoarem acasă, va putea vedea în noi un posibil copac... şi-şi va uşura grijile, că şi el are!

Colac peste pupăză au luat-o razna şi ăştia de la Metrorex. Exact acum când trebuie să-mi încurc iar treburile prin Bucureşti.

Legat de capra vecinului... intră aici.

sursa foto

1.

După un drum de mai bine de 5 ore, ajung în Autogara Militari. Bucureştiul mă întâmpină cu vânt. După un timp apare şi Silvia, care mă culege din faţa autogării. Pornim apoi spre metrou unde îmi face capul varză explicându-mi ce şi cum şi care staţie, o precizie a păcii etc. Încerc să ţin minte şi pentru moment pare totul clar.

Din metrou în metrou îmi arunc în primul rând ochii după oameni cu măşti „anti” gripă pentru că ştiu că aici se poartă. Nu văd pe nimeni. În afară de paznicii de la metrou, un moş cu o batistă şi un tip cu eşarfă, nu mi-a fost dat să văd niciun speriat de gripă. Sau să spun că nu erau paranoici? Nu ştiu, eu una mă tem, dar, deh... mă gândesc că nu mi se poate întâmpla chiar mie şi mă feresc cât pot!

Ok, de la Brâncoveanu mai sunt maxim 10 minute până la cămin. Ajungem aici, un fost bloc de locatari, frumos colorat pe dinafară. Din fericire pentru mâinile mele - care au ajuns să deteste sacoşa în care mi-am adus una alta - liftul e funcţional.

Apartamentul 20, prima cameră cum intri. Din cele 3 fete de care trebuia să dau, găsesc doar 2 în cameră. Una caldă, una rece, alta lipseşte. Nu stau să analizez sau să etichetez, în fond sunt mai mult decât o străină care pentru câteva zile se mulţumeşte să stea oriunde (aproape), aşa că nu am pretenţii, mă arunc în colţul meu albastru de împrumut şi cu o saltea cam tare. Nu mă arunc cu putere, pentru că un picior al patului dă semne de ducă.

Reuşesc prin amabilitatea unei colege să îmi fac un pătrăţel de spaţiu în frigider pentru mâncărica de acasă. Cu oboseala-n mine, mă aşez, citesc una-alta şi încep aceste rânduri, rânduri ce mai degrabă cheamă somnul decât să spună ceva.

2.

A trecut o zi de plimbat şi adaptat prin ză big city. După câteva ore de plimbăreală ca să omor timpul am ajuns şi la cji la curs. Iniţial eram doar eu şi motanul centrului, Cioro, un motan negru, gras şi cam urâţel, sinceră să fiu. Se holba curios la mine cu ochii lui mari şi verzi. Rând pe rând au început să apară cursanţii. De fapt, cursantele. Din 12, unul singur e băiat, iar alta e vedetă.

În rest, majoritatea ori au site-uri sau scriu pt site-uri, ori sunt pe la ceva organizaţii pe care nu le-am ţinut minte, dar parcă sunau interesant, ori sunt jurnalişti (rra, jurnalul naţional, altele de prahova, gsp etc). Trainerul e un tip chiar ok, deştept si amuzant. Primul curs nu a fost chiar impresionant, mai mult introductiv. Nu pot să spun că nu am aflat multe lucruri noi, poate aşa e începutul doar.

Fiind aruncată în centrul civilizaţiei la români, dar paradoxal, fără internet, am aflat abia la curs că azi a murit Gheorghe Dinică. Poate că dacă nu aş fi văzut chiar aseară Filantropica nu aş fi avut un sentiment aşa de amar. Măcar aşa mi-a rămas în minte vesel şi malefic zicând Vă e milă? V-am luat banii!!

M-am întors apoi la cămin, de data asta singură, dar m’am descurcat. La metrou nu am mai văzut pe nimeni cu mască, deşi era plin. Ajunsă în cameră, am cunoscut-o şi pe cea de-a treia colegă, o clujeancă pentru care Clujul e prea mic... Ce să mai spun eu de Sibiu, Alba Iulia, marte... of! Într-adevăr, e mare Bucureştiul, n-am apucat într-o zi să văd prea multe, nici măcar să îi aud prea bine zgomotul, dar este timp.

Acum stau în colţul albastru de împrumut din camera de cămin şi ascult cum unii de prin zonă cântă de zor la chitară. Parcă-mi vine să ies, parcă văd deja mocnindu-mi prin minte un foc de tabără, lume veselă în jurul lui, cântece de munte, voie bună. Eh, mai bine las asta sau o continui în visele din patul cu salteaua tare.

3.
A treia zi de Bucureşti, a doua zi de plimbărit. Azi am avut ceva mai mult timp pentru pierdut vremea. Asta după o noapte în care am murit de cald şi am visat că beau apă (la propriu mi-era prea lene să mă ridic şi să beau, dar până la urmă am tras de mine). După cum spuneam, azi am mers prin zonele astea centrale foarte extra meda hyper cunoscute şi, de ce nu, faine! Unirii, Romană, Victoriei, Universităţii etc. Am prins şi vreme bună şi astfel am luat la pas Bucureştiul. Străzi, străduţe, magazine, fântâni, clădiri, oameni şi uameni.


Întoarsă la cămin, am mai purtat câteva discuţii de rutină cu „colegele”, mi-am împachetat ce-am putut şi m-am scufundat în patul în care, pentru a treia noapte, nu am prea închis un ochi. M-aşteaptă o noapte lungă, o zi la fel de lungă pe drum.




Mi-a fost dor de patul din Sibiu, de somnul din „barca” mea, cum îmi place să-mi numesc salteaua. Încă puţin şi marele oraş mă va îmbrăţişa iar cu nebunia şi haosul său.

3 zile am lipsit din faţa tastelor şi mi-a fost şi frică la întoarcere să mă apropiu de ele. Şi nu degeaba. Sute de mailuri şi de întrebări. O grămadă de ştiri şi notificări. Multe griji de care nu încercam să fug, ci doar să mă ascund puţin. Oricum, ele au fost cu mine, m-au urmărit materializându-se în vise online. Noaptea visam link-uri, le accesam chiar. Am mers pentru un curs de jurnalism online şi culmea, nu am avut net.

Pe ce lume trăiesc fără internet? Chiar dacă am statîn vârful ţării, fără acces la net, sunt nimeni. Într-o grabă continuă, ce aflu de pe ecranul de la metrou, din adevărul de seară (că e gratis), nu m-ajută cu nimic. Pot trăi fără, nu-i bai. Dar cât? De fapt, aş vrea pentru un timp să nu mai existe internet, se poate? Sau mai bine zis, atâta nevoie de internet să nu mai fie.

Sunt conştientă de utilitatea lui, hyper utilitatea lui chiar, şi ştiu că e o criză de-a mea aiurea, acum, când sunt tot mai apăsată de toanele internetului, de lipsa lui când am cea mai mare nevoie sau de prea multă muncă în spaţiul lui când nu-mi mai văd capul de griji şi gânduri. Am obosit. Ce bine ar fi dacă aş putea să îmi revin la un dublu click. Până şi somnul mi-a devenit virtual, iar când reuşesc să mă uit puţin la pleoape, vecinii de la 305 o iau razna şi-şi etalează muzicile în cele mai gălăgioase moduri.

sursa foto

Întâi de noiembrie...




Prin vene aş vrea să-mi curgă cuvinte online, dar mi-s întrerupte. Atât venele cât şi cuvintele. Pe sub foşnet de frunze arămii aştept deşteptarea... dorinţa de a face ceva şi de schimbare. Renunţarea la amânare... Aştept. Nu vreau să fie ca şi cum aş spune:

I believe in the forgiveness of sin and the redemption of ignorance.

În timp ce unii se plâng de singurătate şi caută prieteni în orice colţişor, alţii nu mai ştiu cum să îi alunge, crezând astfel (idioată idee) că îi scutesc de dezamăgiri. De deziluzii nu ne putem ascunde, oricât am încerca, oricâţi oameni am alunga, supărându-i astfel fără să ne dăm seama. Explicaţia e egosimul, altceva nu întrevăd atunci când cineva vrea să scape de prieteni fără ca aceştia să îi fi greşit cu ceva. Sau poate singura lor greşeală a fost că le voiau binele, naivii. Ăştia sunt oamenii.

Prietenia a ajuns să fie un mit. Dacă nu aduce foloase, dacă nu te face să râzi şi nu te ascultă, n-are ce căuta în ograda ta, nu? Şi cum se face că îi alungăm şi pe cei care ne ascultă, care-ar face orice pentru noi? Ca să nu-i dezamăgim, aşa se spune. Şi totuşi, nu înţeleg. Dar poate ar trebui să încetez să îmi mai bat capul cu încâlceli absurde, croite de minţi ce vor izolare. Că în fond, degeaba încerc să trec de zidul ce l-au ridicat, nici măcar precum o omidă nu mă pot târî pe sub el. Rămân de partea cealaltă. De partea oamenilor naivi ce încă mai cred în fărâme de prietenie şi înţelegere, fie ele şi în porţii mai mici. Oameni ce ascultă, aşteaptă şi înţeleg, oameni ce dăruiesc, chiar dacă tot mai puţin. E cineva acolo?

Am eu de câteva luni bune o problemă. Nu cred că mă confrunt doar eu cu ea. O problemă de comunicare. Comunicarea virtuală, conversaţii pe messenger în special. Ne împrietenim şi ne înţelegem pe internet, ok. Vorbim şi dezvăluim destule pe messenger sau alte progrămele. Ne întâlnim apoi şi nu mai ştim ce să vorbim. Sunt destule lucruri care nu s-au spus. Ceva ne reţine totuşi, unele lucruri sunt mult mai uşor de zis pe internet, la fel cum ne e mai uşor parcă să ne adresăm unele cuvinte ori expresii în engleză. Nu pentru că n-ar exista corespondente în română, că limba noastră e suficient de bogată, însă pentru că par... altfel. Ei bine, e altfel să vorbeşti totul pe mess, numai că sunt lucruri ce trebuiesc spuse în modul cel mai direct, lucrui ce aşteaptă reacţie imediată.

Prin urmare, lumea nu te mai ascultă decât pe mess. Acolo se dezbat cele mai serioase şi problematice lucruri. Acolo sunt certuri şi dispute, necazuri împărtăşite, chiar şi bucurii, toate animate de monstruleţii aceia galbeni în care ne transpunem după fiecare apăsare de taste. Lăsăm discuţiile importante pentru mess. Iar când ne întâlnim cochetăm cu mărunţişuri, lucruri de toată ziua, in care predomină cele amuzante, bune, roz, glossy etc.

Mie una mi-e foarte dor de o discuţie tête à tête cu cineva care să ştie să asculte. Cred că asta e de fapt problema.

Loc: Autogara Alba Iulia. Destul de proaspăt vopsită, aranjată, dichisită, deci renovată şi curată.

Două cocote brunete şi creţe, la vreo douăj'de ani, înalte, galante se îndreaptă spre fast food-ul autogării, trăgând fiecare destul de apăsat din ţigări. La intrare în cârciumă (că fast food e prea puţin spus), ambele aruncă flegmatic în vânt mucurile ce le pupau cu-atâta patos.

E deranjant să vezi gunoiul cum rânjeşte cu avânt pe biscuiţii cărămizii din faţa autogării, mai ales când nu mai e nici o altă urmă de gunoi prin preajmă.
Domşoarele ies trufaşe, o femeie de pe bancă nu se poate abţine şi le spune:

- Domnişoarelor, să ştiţi că alea se aruncă la coşul de gunoi!
- Da?... Ee... de-aia există femeie de servici!
- ?!?... Dar e frumos să le-aruncaţi aşa?
- Şi staţi liniştită că acasă nu facem aşa (au mai aruncat ele din mers, de parcă asta ar fi fost prima grijă a femeii).
- Ce nesimţire... (a continuat încet femeia, iar o fată de vreo 17 ani de lângă ea a aprobat-o tăcut plecându-şi uşor capul).

E jenant să aplecăm mereu capul în faţa nesimţirii, a obrăzniciei. E enervant să acceptăm gunoaiele, fie ele de orice fel. Şi cam penibil în acelaşi timp să invocăm bunul simţ în zadar. Şi e ciudat cum mă găsesc eu, un muc de ţigară aruncat într-un loc interzis, să mă plâng de toate astea.

Ştiam că odată venită în Sibiu nu va dura mult până să-mi astâmpăr dorul ce m-a cuprins în vară, dorul de teatru.

Două piese noi, Prinţesa Turandot în regia lui Andriy Zholdak, de la care recomand mai mult decorul şi costumele. Nici simbolistica şi legăturile făcute de regizorul ucrainean nu sunt de aruncat, însă poate nu sunt eu atât de deschisă în faţa unor puneri în scenă aşa extreme. Totuşi, piesa nu e rea, merită, mai ales dacă vreţi să-l vedeţi pe directorul TNRS, Constantin Chiriac, în acţiune. Pentru mine a fost prima dată, căci Lulu e încă pe lista de aşteptare.

A doua piesă este însă una care chiar mi-a plăcut. Breaking the Waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess în regia lui Radu Alexandru Nica. Dacă Prinţesa Turandot îi aparţine de fapt lui Carlo Gozzi, Breaking the Waves este a lui Lars Von Trier. Un film minunat, însă nici punerea în scenă nu a fost mai prejos. O adaptare destul de fidelă, cu subţirele diferenţe la final, cu un decor interesant şi actori foarte implicaţi.

Teatrul de la Sibiu mi-a demonstrat încă o dată cât de multe poate oferi. S-a meritat aşteptarea. Şi sper să am o toamnă cu cât mai mult teatru!